De ce , dacă și poate.

Întrebarea este de ce, și răspunsul începe întotdeauna cu dacă. Și pe lângă această întrebare minunată mai este cuvântul poate. Dacă poate de ce? ... . Capul meu este plin, plin de neuroni arși grație acestor patru cuvinte iritante. Sigur n-am să găsesc liniștea într-un viitor apropiat. Sunt atât de sigur că pot să-mi pariez și sentimentele mele proaspăt trezite. De ce aceași întrebare mă trezește în fiecare dimineață? Dacă nu e asta, sigur e durerea de spate. Bun ... și trag cardul, la finalul zilei și văd ca nimic din ce mi-am propus de câțiva ani nu se leagă, de parca cineva sau ceva are grijă de mine, în modul ironic, să nu cumva să reușesc puținul propus. Poate cer prea mult. De ce ? De ce eu cer prea mult ? Am cerut un simplu semn, de sus sau de jos, să mă îndrume, că sunt un simplu muritor, fără minte și fără puteri. "Dacă" nu este tocmai cel mai bun cuvânt, dar nici eu nu sunt tocmai treaz. Sunt prins între două dimensiuni spirituale ... sunt prin în dilema tinereții, a întrebărilor fără răspuns și a oboselii infantile. Dilema aici de fapt este ce vreau. Dacă universul nu-mi deschide calea către ceea ce îmi doresc eu, înseamnă poate că nu mă orientez eu bine , sau poate sunt chiar atâta de ghinionist ? Sau nu înseamnă nimic. Și nimicul e ceva. Deschid ochii, revin la realitate. Am un peisaj în fața ochilor. O deschidere , o poartă. Defapt eu sunt tot aici, tot in mizerie, putoare, igrasie și frig. N-am scăpat. Dar mi-aș fi dorit măcar puțin să mai închid ochii și să îmi abereze mintea și imaginația în liniște. Liniște ... o liniște după care tânjesc.