Ultimii picuri de sânge ai unei inimi ce pompează ură . Partea II

Crizat ca o crizantemă. Mă omoară linistea. Turb de nerăbdare să ies din acest ciclu neîntrerupt repetitiv și toxic în care mă învârt. Sunt un dependent de rutină și nu mai pot trăi fără ea. Oare chiar am uitat să rup lanțurile și să fiu liber? Sunt încătușat de responsabilități imbecile date de mine însumi. Ce-i drept, era singura variantă pe care o vedeam palpabila la un moment dat ca să pot să duc acea povară in spate care se pare ca nu mai slabeste nicicum . Aceleasi activitati de dimineata pana seara , din nou si din nou. Rutina. Plafonare. Frustrare. Schimbare. Rutina. Poate cândva... Sunt bombardat de întrebări fără noimă. Aflu răspunsuri ,care nu mă interesează. Problemele altora le pot rezolva foarte ușor, aparent. Viaţa e simplă , noi o complicăm. Dar cum și de ce ? Privesc în jurul meu o herghelie de oameni foarte fericiți , și pe fiecare în parte i-am întrebat care este cheia succesului lor. Răspunsurile oarecum se aseamănă între ele, dar sună cam aşa( şi mie nu-mi place) : plafonare, rutină, frustrare, indiferenţă,indolenţă. Pe scurt miserupism și activități repetitive. În familie , la locul de muncă , în cercul social , în cercul apropiat de prieteni. Dacă eram mai prost eram puţin mai fericit?Oare?. Dar oare de ce mă gândesc peste bariera fericirii oamenilor din jurul meu ? De ce nu pot să fiu mulțumit,limitat, cu cât știu și cu cât aflu. De ce sunt nemulțumit ?

Mă privesc în vis. Mă descriu simplu: cu privirea pierdută şi goală,cu cearcane auto-induse şi obosit,mândru totuşi. Lacom pentru orice informație nouă . Gelos pentru tot ce e al meu. Mi-am pierdut demult calea , dar pe ce drum oare am ales sa ma îndrept ? Drumul nesiguranței , a gândirii excesive și orientate către un mister greu de înțeles? Absolutul? Toate aceste gânduri mă lovesc în ore târzii și îmi fac inima să bubuie. Sunt sigur că urmează o palmă trezitoare la realitate, care mă pune cu picioarele de pământ și îmi dă acel gram de energie necesar pentru a macină crizele de existenţă. Ceva nu înteleg, ceva îmi scapă... Cea mai dură luptă urmează să se întâmple, și sunt foarte nepregătit. Dar oricare ar fi verdictul sunt și învins și victorios, pentru ca este un duel auto-distructiv și auto-constructiv cu mine însumi. Dar oare ce voi învață când totul se va termina? Mi-aş dori să învăț să numai pun atâtea întrebări...

Ultimii picuri de sânge ai unei inimi ce pompează ură . Partea I

De douăzeci şi nouă de zile mă gândesc în fiecare seară la acea perioadă . De douăzeci şi nouă de nopţi nu pot să dorm liniștit. ... Totul a început printr-un eșec, conta ? A început într-o vară și s-a terminat tot într-o vară. A fost un dezastru, a fost cea mai romantică perioadă din viaţa mea. Am urlat,mult, mi-am pierdut controlul,de multe ori, mi-am pierdut prietenii, i-am recuperat și iar i-am pierdut, am băut de toate și am fumat tot ce am prins, am mâncat grețos și nu dormeam nopțile. Am iubit. Am iubit cu adevărat. A fost de basm. Ce am avut de oferit ? Nimic. Şi am primit tot. Am fost un nimeni cu iluzii și orgoliu colosal, aşa s-a și terminat totul. M-ai făcut viu, m-ai făcut sa uit cine sunt, m-ai făcut alt om , acel om care s-a clădit după standarde create atunci , standarde neatinse nici măcar azi. Chiar mai contează ? Chiar mai contează ca nici o săptămâna măcar din ce a fost atunci nu am mai fost în stare să clădesc emoțional și sentimental ? Chiar mai contează că nu pot să găsesc nimic ce sa-mi satisfacă gusturile pentru că le compar cu tine ? Nu. Nu mai contează , trecutul e trecut și e demult apus. Probabil ai și uitat cine sunt. Dar chiar asa,cine sunt ? Pot garanta că faţă de atunci sunt de 128 de ori mai bun. Am reușit să obţin tot ce mi-am dorit ,dar te-am pierdut pe tine. Totuși. Am stat ani de zile trăind cu minciuna că nu-mi pasă , pentru că orgoliul e orgoliu şi nu se poate încalcă (porc arogant și încrezut). Oricum nu se mai poate face nimic, acea persoană a murit și odată cu ea a rămas doar o amintire, care până nu demult era o amintire plăcuta. Deci cine sunt eu ? Tot un Nimeni, deci n-ai pierdut nimic. ... A fost perfect. Întâlnirea a fost perfectă. Tu ai fost ruptă din pastel, de nedescris. Aveam o sete de tine imposibil de controlat. Te doream ,centimetru cu centimetru, cuvânt cu cuvânt. Aveai puterea să îmblânzești totul în mine, erai femme fatale , erai aleasa , erai iubirea încarnată, the Goddess. Şi eu eram fericit că mă întâlneam cu tine ... Până să vină ziua aceea , nu credeam că o să pot să combin locul copilăriei mele cu discuții semi-filozofice, săruturi apăsate , și fotografie. Ce mai combinație. A mers , și a mers destul de spectaculos. Cine credea că și tu iți dorești același lucru ca și mine. Amuzant. Mi-ai corupt mintea și am făcut o serie de activități în premieră pe care nu credeam ca le voi face, cel puţin nu de bună-voie. Tot în seara aia mi-ai arătat frumusețea în flori, apus de soare și sârmă ghimpată. Pozele spun tot . ... Ziua aceea se derulează din nou și din nou , o știu pe de rost. Agonie și extaz. Frustrare și calm . Dragoste și ură. Cu ce am greșit oare când mi-am amintit de existenţa acelei perioade ? Probabil că șirul întreg de eșecuri ce a urmat dupaia , m-a făcut să mă întorc în trecut, să mă mai bucur de puținele amintiri frumoase care mi-au rămas. Ziua aia nu o pot uita niciodată. 12.06.2010 . Citez: "Defapt ce mai contează când ai tot ce-ți trebuie?" Chiar aşa. Ce mai contează? ...